WikiPortallus: Jainism.html

Jainismul, sub denumirea tradiţională Jain Dharma (जैन धर्म), este una din cele mai vechi religii şi filozofii ale lumii, găsindu-şi rădăcinile în India antică şi preistorică. Tradiţia spune că această credinţă a fost propovăduită de o succesiune de douăzeci şi patru de Jinas (cuceritori) sau tirthankaraşi, dintre care ultimul, Mahavira^[1] (cca. sec. al VI-lea î.Hr.) a avut o importanţă decisivă, fiind considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern.

Comunitatea jainistă are, în ciuda dimeniunii sale reduse, o influenţă religioasă remarcabilă în ţara originară, India, unde există 4,2 milioane de adepţi^[2], dar şi în Statele Unite, Europa de Vest, Africa şi Orientul Îndepărtat, unde se răspândeşte datorită creşterii numărului de imigranţi jainişti şi a susţinerii fervente a tradiţiei ascetice Shraman (श्रमण).

Jainismul se înscrie în grupul de credinţe dharmice şi nu este o ramură vedică, ortodoxă (astika) a spiritualităţii indiene aşa cum sunt şcolile din cadrul hinduismului, ci împreună cu budismul formează un curent religios eterodox (nastika). Ortodoxismul şi eterodoxosimul vor convieţui în spaţiul indian influenţându-se, realizând un transfer osmotic de idei filozofice, mitologice şi religioase, proces care va fi resimţit din plin şi de jainism. Cărturarul hindus Bal Gangadhar Tilak atrage atenţia că jainismul a contribuit la încetarea sacrificiilor de animale din religia vedică şi că tot lui îi datorăm apariţia conceptului non-violenţei, Ahimsa^[3]^[4].

Jainismul a înrâurit în mod semnificativ sfera etică, politică şi economică din India pentru aproape trei milenii. Filozofia jainistă se poate rezuma la independenţă şi egalitate spirituală între toate formele de viaţă şi la o non-violenţă dusă până la paroxism. Autocontrolul, vrata (व्रत), este mijlocul prin care practicanţii acestei religii obţin atotcunoaşterea (kevala jnana) şi în final împlinirea, integrarea sufletului în adevărata natură (moksha) şi debarasarea de karma şi de ciclul reîncarnărilor.

Jainiştii au o tradiţie străveche în ceea ce priveşte erudiţia. Nu este surprinzător că ei formează comunitatea religioasă cea mai învăţată a Indiei^[5] şi că bibliotecile acestora sunt cele mai vechi din acest subcontinent.^[6] .

modifică Istorie

Sculptură reprezentând doi întemeietori ai jainismului: în stânga, Rishabha, primul dintre cei 24 de tirthankaraşi, o personalitate legendară, neconfirmată istoric; în dreapta Mahavira, ultimul dintre cei 24, întregitorul şi reformatorul acestui sistem religios şi filozofic. Poziţia personajelor este tipică în iconografia jainistă. Corpul idealizat, aproape lipsit de detalii revelă efectul exerciţiilor yoga, imobilitatea şi rigiditatea lui sugerează "revocarea trupului" (Kayotsarga), despărţirea de materialitate.

Vardhamana Mahavira nu este fondatorul jainismului, cu toate că mulţi îi atribuie acest rol^[7]. El doar a reînviat un cult străvechi şi l-a făcut popular în India prin forţa exemplului şi prin diferite predici şi a finalizat misiunea celor 24 de profeţi tirthankaraşi. Se observă însă că toţi profeţii au trăit în ţinutul Kalinga (Orissa de astăzi) şi au avut o biografie similară, renunţând la statutul lor regal şi formând comunităţi religoase, ceea ce ar putea reprezenta doar o proiecţie a vieţii lui Mahavira în timpuri ancestrale. Potrivit legendei, primul dintre tirthankaraşi se numeşte Rishabha, a trăit cu cel puţin 30-40 de generaţii în urma lui Mahavira (cca. 1500 î.Hr.), a dus o viaţă ascetică şi a fost venerat în oraşul Pithunda, distrus ulterior de Mahapadma Nanda. În general vieţile profeţilor jainişti sunt mai mult descrise legendar, decât istoric, singurele persoane a căror existenţă a fost dovedită de cercetători fiind ultimii doi din cei 24: Parshva şi Mahavira.

Parshva sau Parsvantha (cel de-al 23-lea tirthankaraş) a trăit cu 200-250 de ani înaintea lui Mahavira, s-a născut în jurul anului 872 î.Hr şi a fost fiul unui rege din Benares. Părăsindu-şi bogăţiile a devenit ascet şi a obţinut cunoaşterea absolută. A fondat opt comunităţi de la care e posibil să se fi inspirat şi secta lui Mahavira, apoi a murit după vârsta de 100 de ani^[8].

Fiu al regelui Siddhartha, Vardhamana Mahavira s-a născut într-o familie domnitoare aparţinând castei războinice (Kshatriya) în Kundalpur, o aşezare din regatul străvechi Vaishali (astăzi, Bihar). Unele surse notează că 599 î.Hr. este anul naşterii lui Mahavira, susţinând că el s-a născut înainte de Buddha (cca. 560 î.Hr.), în timp ce alte surse plasează acest eveniment după naşterea fondatorului budist, în 539 î.Hr. ^[9] sau 549 î.Hr.^[10] Mama sa, Trishala, a avut nişte vise prevestitoare care anticipau misiunea mesianică a lui Mahavira. La vârsta de 28 de ani (sau 30 după alte legende) el îşi abandonează familia, regatul şi toate posesiile materiale şi devine ascet, nu înainte însă de a se fi căsătorit cu o tânără nobilă şi de a fi avut cu ea un copil. Timp de 12 ani va pribegi prin lume ducând o viaţă plină de austerităţi severe, trăind mai ales prin păduri izolate şi regiuni deluroase locuite de triburi primejdioase. După 13 luni de la despărţirea de lumea materială, el îşi leapădă veşmântul monahal, umblând pentru tot restul vieţii complet gol ca semn al detaşării supreme şi al abjurării sinelui. După cei 12 ani, la vârsta de 40 (42) de ani el va obţine starea extatică de Jina ("cuceritor") eliberându-se complet de ciclul reîncarnărilor. În următorii ani se va întoarce în societate pentru a predica învăţăturile dobândite şi pentru a organiza un ordin ascetic care va rămâne devotat doctrinei lui şi o va transmite posterităţii ^[11].

Spre deosebire de budism, jainismul nu apare ca o reacţie a claselor princiare împotriva societăţii brahmanice, ci se sedimentează treptat de-a lungul timpului, rupându-se de filozofia şi credinţele tradiţionale. Mahavira vrea să se integreze într-o societate deja existentă, nu este fondatorul unei doctrine noi, ci îmbogăţeşte şi reformează una preexistentă. Din acest punct de vedere, jainismul trebuie considerat mult mai vechi decât budismul, cu toate că multe din elementele actuale ale acestei religii au fost adăugate de Mahavira, contemporanul lui Buddha ^[12]. Primele texte budiste din limba pali vor considera jainismul o sectă rivală şi îi vor numi pe adepţii ei Nirgrantha, "desfăcuţi de toate legăturile", adică descătuşaţi, eliberaţi. Mahavira este menţionat de budişti cu numele Niggantha Nathaputta. În spaţiul indian, jainismul s-a remarcat faţă de celelalte religii prin consecveţă doctrinară, nefăcând concesii hinduismului sau altor credinţe aşa cum de exemplu au făcut budiştii mahayanişti după epoca dinastiei Gupta. Hinduiştii au rămas chiar indiferenţi în ceea ce priveşte jainismul, nevăzând în el o ameninţare sau o formaţiune rivală. Aceasta se datorează mai cu seamă faptului că jainismul a atras puţin adepţi din cauza dificultăţii practicării ascetismului, a accentului implacabil pus pe austeritate şi pe auto-mortificare.

După moartea lui Mahavira, mesajul acestuia s-a îndreptat cu precădere spre clasele nobiliare şi militare, cu toate că succesele jainismului au fost reduse şi aproape inobservabil, fiind eclipsat de ascensiunea budismului şi a unor sisteme filozofice hinduse ca Ajivika, Carvaka sau Samkhya. Tradiţia consemnează un număr de 14.000 de călugări şi 36.000 de călugăriţe ^[13], deşi unii cercetători consideră aceste date exagerate şi surprinzătoare având în vedere că în jainismul timpuriu femeile nu puteau cultiva nuditatea monahală şi nu puteau obţine deci eliberarea ^[14]. Datorită eforturilor depuse de comunitate, jainismul a început să capete recunoaştere în sec. al IV-lea î.Hr. când s-a instaurat dinastia Maurya. Se spune că primul lor rege, faimosul şi legendarul Chandragupta Maurya, fondatorul Imperiului Mauryan, a lăsat în urmă tronul la bătrâneţe şi a devenit un ascet jainist sub îndrumarea călugărului Bhadrabahu.

După epoca mauryană, jainismul s-a răspândit în sudul Indiei unde a migrat o mare parte din comunitatea religioasă. Mulţi regi indieni sudici s-au convertit la această credinţă şi au susţinut-o. De asemenea, jainismul a înflorit şi pe coasta estică a Indiei, în Andhrapradesh şi Orissa (tărâmul natal al lui Mahavira). În vestul Indiei, jainiasmul s-a răspândit în perioada medievală în statul Gujarat sub egida conducătorului Kumarpal. Invazia islamică din secolul al XIII-lea a retezat răspândirea jainismului, dar nu a dus la dispariţia acestei religii din cauza înaltului grad de disciplină monastică şi a angajamentului călugărilor faţă de modul de viaţă auto-impus. În timpul stăpânirii britanice din India (1757-1947) jainismul a suferit un proces de hinduizare crescândă.

modifică Răspândire geografică

Jainismul a fost o forţă culturală, filozofică, politică şi socială majoră încă de la germinarea civilizaţiilor în Asia, iar sfera sa a depăşit graniţele Indiei moderne pătrunzând în Orientul Apropiat şi regiunea mediterană. În unele perioade istorice jainismul se găsea în întreaga Asie meridională: Sri Lanka, Pakistan, Bangladesh, Myanmar şi Afghanistan. Influenţa sa în Biharul antic a dus probabil la apariţia budismului. Tradiţia budistă a susţinut mereu că jainismul era deja o credinţă străveche şi bine înrădăcinată în acea regiune, când au apărut Buddha şi Mahavira.

modifică Schisma

Statuia lui Gommateshvara din Shravanabelagola, Karnataka se înscrie în tradiţia Digambara şi este cel mai înalt monolit din lume.

Primele dezacorduri din interiorul comunităţii jainiste au apărut încă din vremea lui Mahavira, când mulţi adepţi i-au imitat practica nudităţii ascetice, în timp ce alţii, deja familiari cu învăţăturile lui Parshva şi a altor tirthankaraşi din trecut au pătruns în noua sectă fără să abandoneze veşmintele şi alte deprinderi mai vechi. Diferenţele s-au accentuat când conducătorul călugărilor jainişti a prevăzut foametea ce avea să răvăşească nord-estul Indiei Acharya Bhadrabahu şi a migrat în sud cu aproximativ 12.000 de asceţi. Peste 12 ani, când s-au întors au găsit o nouă sectă care se formase în lipsa lor, ^[15] ceea ce a dus la marea schismă a jainiştilor dintre Digambar, cei ce plecaseră cu Bhadrabahu, şi Svetambar. În 453, consiliul Valabhi editează şi compilează scrierile sacre tradiţionale ale sectei Svetambar. Majoritatea deosebirilor dintre cele două formaţiuni sunt minore şi oarecum obscure.

În sanscrită, ambar înseamnă acoperământ asemănător unei haine. Dig, o formă mai veche a lui disha, se referă la cele patru puncte cardinale. Astfel adepţii Digambara acceptă nudul ca formă ascetică considerând că hainele lor sunt cele patru puncte cardinale, că ei sunt "îmbrăcaţi în cer". Jainiştii Digambar nu îmbracă veşminte deoarece consideră că ele sunt la fel ca toate celelalte posesii materiale, crescând dependenţa faţă de lumea faptică şi dorinţa de a avea bogăţii, dorinţă care va duce mereu la durere şi dezamăgire. Spre deosebire de ei, jainiştii Svetambar nu consideră goliciunea trupului o condiţie esenţialmente necesară pentru dobândirea eliberării şi adoptă un veşmânt alb al purităţii, lipsit de cusături, care are în primul rând un scop practic (sveta înseamnă "alb"). Călugăriţele jainiste (Sadhvis) se îmbracă în alb în amândouă sectele, însă credincioşii Digambar cred că ele nu pot atinge moksha (izbăvirea) în această viaţă, din cauza neputinţei de a umbla dezbrăcate.^[16] Călugăriţele Svetambar se pot elibera în viaţa actuală şi, mai mult de atât, Mallinath unul din cei 24 de tirthankaraşi, a fost de fapt femeie.^[17]^[18] Alte diferenţe mai puţin semnificative vizează biografia lui Mahavira: secta Digambar crede că înainte de perioada de schimnicie Mahavira a dus o viaţă de celibatar, în timp ce Svetambar îi atribuie o soţie şi o fiică. În tradiţia iconografică a Digambarei, Mahavira va fi întotdeauna reprezentat complet gol, lipsit de ornamentaţii şi cu ochii plecaţi. O altă discrepanţă ţine de cea mai importantă rugăciune jainistă, Navakar Mantra: Svetambar confirmă importanţa tuturor celor 11 versuri care o alcătuiesc, dar Digambar şi Sthanakavasis, o sectă care va apărea mai târziu, acceptă doar primele 5 versuri ca fiind veridice şi autoritare.

În secolul al XVIII-lea, a avut loc o nouă schismă, de data aceasta în sânul sectei Svetambar, datorită intruziunii unor forme de venerare a templelor şi de ritualism. Călugărul jainist Viraji iniţiază o nouă mişcare care denunţă adorarea imaginilor tirthankaraşilor şi construcţia templelor care să le adăpostească. Noua sectă se va numi Sthanakavasis, numele ei provenind de la sthanakas, nişte lăcaşuri de cult neornamentate aflate în opoziţie cu somptuasele şi elaboratele temple jainiste. Procesul de sectarizare va continua mult timp în religia jainistă, şi mai ales în ramura sa Svetambar, principalul motiv fiind atitudinea pozitivă sau reprobatoare faţă de venerarea de idoli: astfel apar secte murtipujaka (care adoră idolii), cum ar fi Murtipujaka, şi non-murtipujaka (care sunt împotriva statuilor şi a imaginilor), ca Sthanakavasis şi Terapanthi.

modifică Doctrină

Jainiştii cred că fiecare om este responsabil pentru faptele sale şi că toate fiinţele au un suflet etern, numit jīva, care este supus ciclului de reîncarnări. În această religie toate sufletele sunt egale pentru că toate au potenţa de a se elibera de reîncarnare, de alternanţa obsesivă a naşterii şi a morţii. Această dezrobire poartă numele moksha (termen provenind din hinduism) sau nirvana (preluat sau împrumutat budiştilor). Tirthankaraşii au devenit un model idealizat tocmai fiindcă au împlinit moksha. Pentru aceasta, la fel ca în hinduism şi budism, omul trebuie să îşi anihileze karma, cea care susţine ciclul renaşterilor şi care este un efect al faptelor şi al năzuinţelor. Jainismul cultivă un respect deosebit faţă de viaţă, bazat pe concepţia egalitaristă şi idealistă despre viaţă. Simpatia pentru toate formele ontice, umane sau non-umane, este pilonul central al religiei jainiste. Întruparea sufletului în om este o binecuvântare, e văzută ca o oportunitate pentru izbăvire şi iluminare, căci superioritatea intelectuală a omului este puntea de legătură dintre sufletul individual şi cunoaşterea ideală. A ucide un om, indiferent de motiv sau de împrejurare, este o faptă abominabilă. Respectul pentru viaţă este însă puţin hiperbolizat, regulile monahale fiind deosebit de stricte în scopul protejării fiecărui animal, până şi a celei mai mici insecte, iar vegetarianismul este impus atât călugărilor cât şi laicilor.

modifică Tirthankaraşii

Statuia unui Tirthankara.

După cum s-a mai precizat, jainismul nu are un fondator unic, ci 24, adevărul revelându-se în etape succesive de câte un Tirthankara ("făcător de vaduri"). Un Tirthankara nu este o fiinţă divină, ci un om la fel ca toţi ceilalţi, dar care datorită virtuţilor sale devine un model al întregii omeniri, capătă omniscienţă şi se apropie de ceea ce ar putea fi numit divinitate. Ei mai sunt numiţi şi Arihanta (Arhat), Kevalin, Vitragi sau Jina. Literalmente, arihanta înseamnă "nimicitorul vrăjmaşului interior", adică distugătorul celor patru tipuri de karma imanente sufletului (ghatiya karma); Kevalin semnifică "posesorul omniscienţei"; Vitragi este un termen mai complex şi este echivalent cu expresia "cel care nu mai are ataşament sau antipatie faţă de nimeni", este sinonimă cu independenţa câştigată de un suflet care nu este atras sau respins de nici un reper al lumii înconjurătoare ^[19] Această neatârnare spirituală nu are ca metodă învingerea sentimentului, permanenta luptă cu un sine instinctual, ci este mai degrabă o înălţare deasupra acestor elemente umane şi cucerirea lor. Calea urmată de cei 24 de tirthankaraşi este cea non-violenţei, a lipsei totale de aprehensiune şi angoasă, a propovăduirii iubirii şi prieteniei, a lărgirii orizonturilor dusă până la totala cunoaştere şi a dezrădăcinării de orice dorinţă sau stăruinţă.

Cei 24 de tirthankaraşi sunt rodul a ceea ce se poate numi în filozofia jainistă "vârsta noastră cosmică" (Ara); apariţia unor astfel de profeţi nu este un eveniment unic în existenţa universală: au mai existat şi vor mai exista asemenea succesiuni de câte 24 de tirthankaraşi şi în alte vârste cosmice. Asemenea profeţi se revelează aşadar în fiecare "vârstă" pentru a izbăvi lumea aflată în plină decadenţă în care se nasc. Într-o lucrare teologică Acharya Somdev Suri, explică că numărul de 24 de jinas este prestabilit în fiecare asemenea unitate temporală, spre deosebire de cel al planetelor şi al stelelor care nu pare a fi limitat de legile naturii. Toate ciclurile deci au condiţia intransigentă de a poziţiona elementele paradiziace unde trebuie şi cum trebuie astfel încât să creeze consecutiv 24 de profeţi ^[20].

modifică Divinitatea

Ca şi budiştii, jainiştii nu recunosc existenţa unui zeu universal care este responsabil pentru creaţia lumii şi conservarea acesteia. În jainism nu există cauză primă sau o "cauză a tuturor cauzelor"^[22]. Textul sfânt Mahapurana solicită fiecărui om să respingă ideea de zeitate supremă cu puteri demiurgice şi să-şi pună următoarele întrebări: "Dacă Dumnezeu a creat lumea, unde era El înainte de a o crea? [...] dacă spuneţi că este transcendent şi nu avea nevoie de ajutor, unde este El acum? [...] Şi cum poate un Dumnezeu imaterial să făurească o lume materială? Dacă Dumnezeu este de-a pururi perfect şi complet, cum a putut să-i apară dorinţa de a construi?" şi apoi să concluzioneze: "Trebuie să ştii că lumea este increată la fel cum timpul însuşi este, fără început şi fără sfârşit... Increată şi indestructibilă ea suferă din cauza propriilor constrângeri şi se împarte în trei secţiuni - iad, pământ şi paradis." ^[23]. Chiar dacă jainismul nu împărtăşeşte aceeaşi idee despre Dumnezeu ca iudaismul, creştinismul, islamul sau hinduismul, el promovează ideea de fiinţe divinizate care sunt demne de devoţiune. De aceea nu este uşor de stabilit dacă această religie este una ateistă, ci, aşa cum propune Heinrich Zimmer, putem vorbi de un "transteism", adică de un sentiment de imposibilitate de afirmare sau negare a existenţei lui Dumnezeu^[24]. Astfel jainismul postulează rolul misterului în cunoaşterea cosmosului infinit. Universul se află sub semnul indeterminabilului, a indescriptibilului (avaktavaya), fiecare component al lui poate exista (syadasti) sau nu (syatnasti).

Un avantaj al acestui agnosticism jainist este înlăturarea polemicilor legate de existenţa răului (existenţă atât de discutată de religiile avraamice) prin simplul fapt că ea nu contrazice principiul unei fiinţe sacre supreme şi omnipotente de o infinită bunătate.

În timp ce jainiştii îşi exprimă incertitudinea legată de existenţa Dumnezeului, ei cred în divinizarea arhaţilor şi a tirthankaraşilor şi ale unor zeităţi minore ^[25], care deşi sunt suflete întrupate, se bucură de o libertate lărgită şi au un nivel superior de cunoaştere şi inteligenţă. Pentru unii jainişti, aceştia sunt activi, concreţi, răspund cererilor credincioşilor, răsplătesc rugăciunile sincere, îndrumă omenirea pe calea cea bună şi veghează asupra activităţilor cosmice. Alţii consideră că obţinând eliberarea ei nu mai au nici o tangenţă cu lumea noastră, nu intervin în niciun fel şi sunt indiferenţi faţă de umanitate şi rugăciuni. Mai mult, ei nici nu cer oamenilor venerarea imaginii lor, pentru că aceasta ar fi o dorinţă, iar dorinţa este incompatibilă cu moksha. Tirthankaraşii sunt, cu toate acestea, supuşi devoţiunii în ambele cazuri, dar diferă modul în care este realizată această devoţiune: ori se venerează aceste entităţi ca nişte epifanii, adică ca nişte fiinţe în sine ori imaginea lor îi conduce pe oameni doar la contemplarea idealului, a sufletului pur, omniscient, fericit şi etern şi se revelează virtuţile zeităţii. Metaforic vorbind, "Dumnezeul jainist" are caracteristicile inerte şi constante ale sufletului pur prezent în fiecare vieţuitoare, este Cunoaşterea Infinită (Ananta Jnāna), Percepţia Infinită (Ananta Darshana), Conştiinţa Infinită (Ananta Cāritra) şi Bucuria Infinită (Ananta Sukha).

modifică Cosmologia şi perioadele cosmice

Credinţele jainiste postulează că Universul (loka) nu a fost niciodată creat şi nici nu va înceta vreodată să existe; el este independent, sieşi suficient şi aprioric şi nu cunoaşte o forţă (divină) superioară lui care să îl guverneze şi să-i modifice legile. Spre deosebire de ideologia budistă, acest univers este real, nu reprezintă o iluzie. Termenul filozofic jainist Loka se apropie de concepţia occidentală despre univers şi reprezintă de fapt suportul spaţiului nostru tripartit format din rai (Urdhvaloka), pământ (Madhyaloka) şi iad (Adholoka) ^[26]. Asemănătoare unui organism, Loka este permanent dinamică şi schimbătoare şi are propriile limite, înscriindu-se într-o tridimensionalitate infinită şi statornică, într-un vacuum unde nu există absolut nimic, numit Aloka. La frontiera dintre Loka şi Aloka cei iluminaţi şi eliberaţi îşi găsesc odihna ultimă. Universul nostru, Loka, are şase elemente constitutive împărţite în două grupe:

Prin extrapolarea acestor elemente din Loka în Aloka, ele ar trebui să apară ca o negaţie: astfel în Aloka nu există timp, spaţiu, suflet, materie, principiu dinamic sau static. Ea este vacuitatea absolută, opusul Lokăi. Includerea Lokăi în Aloka, două principii absolut contradictorii, nu este surprinzătoare în jainism, ci pare chiar firească: pseudo-universul infinit Aloka cuprinde universul spaţial, mărginit, aşa cum spaţiul imaterial cuprinde materia, forma sau corpul şi cum materia integrează spiritul, în cazul vieţuitoarelor^[27]^[28].

Timpul este de asemenea un principiu neatârnat, transcendental şi, în conexiune cu spaţialitatea cosmică, capătă caracter ciclic divizându-se în două perioade: Utsarpinis (etapa de ascensiune) şi Avsarpinis (etapa de regres). Cele două etape antagonice formează un ciclu temporal (Kalchakra). Utsarpinis şi Avsarpinis sunt împărţite în câte şase perioade inegale intitulate vârste cosmice (Ara). În etapa Utsarpinis, totul progresează, pornind de la o stare haotică, mizeră; apar şi se dezvoltă etica şi religia, iar inteligenţa, sentimentul de bucurie, lungimea vieţii şi dimensiunea corpului se măresc din ce în ce mai mult. În Avsarpini, lumea intră în starea de decadenţă, noţiunile etice se deteriorează, sunt ridiculizate şi luate în râs, oamenii scad în dimensiune şi în capacitate intelectuală şi vor ajunge să trăiască cel mult 20 de ani şi să locuiască în grote. După părerea jainiştilor noi ne situăm în a cincea Ara din faza Avsarpini, cu aproape 19.000 de ani înainte de următoarea Ara. După etapa Avsarpini va începe o nouă Utsarpinis, continuând la infinit repetiţia Kalchakrei. Ca şi celelalte religii, jainismul relatează epoca ideală a umanităţii, cea situată la îngemănarea celor două etape cosmice, Utsarpinis şi Avsarpinis, când se spune că au existat oameni uriaşi care primeau tot ce le era necesar de la nişte "pomi ai dorinţelor" (Kalpavrksa) şi care se năşteau nu sub un singur trup, ci ca doi gemeni (Yugalika), un băiat şi o fată, care rămâneau nedespărţiţi toată viaţa. Acesta poate fi un simbol al omului absolut ce integrează şi balansează atât trăsături feminine cât şi masculine ^[29].

Filozofia jainistă se bazează pe principiul adevărului etern şi universal care este uitat de oameni în primul şi ultimul Ara şi care va apărea prin intermediul învăţăturilor unor persoane iluminate. Fiecare perioadă cosmică va aduce câte 63 de lideri, dintre care doar 24 vor avea valoare religioasă şi anume profeţii tirthankaraşi, restul stăpânitori ai universului (12 la număr) sau eroi ^[30].

modifică Sufletul

Diferit de sufletul hindus atman din Upanişade, ideal, amorf şi lipsit de orice proprietăţi, cel jainist, jiva, are dimensiuni modificabile şi este susceptibil schimbării, se poate dilata şi contracta în funcţie de circumstanţe şi de încărcătura karmică pe care o posedă. Sufletul se înfiripă în trup încă din pântecele mamei şi are dimensiuni foarte reduse, iar după naştere îşi va lărgi volumul treptat, odată cu creşterea corupului pe care îl va învălui. După moarte, sufletul se minimalizează din nou la dimensiunea unei seminţe care e pregătită să primească un nou trup şi să rodească. Trupul capătă astfel rolul unui recipient care găzduieşte temporar sufletul. Jiva sunt infinite ca număr, increate şi indestructibile şi se întrupează conform karmei în zei, oameni, animale, plante, chiar şi în pietre, minerale, ape, etc. considerate de jainişti purtătoare de suflet. Ele sunt caracterizate de atotştiinţă şi fericire deplină, dar aceste calităţi nu pot fi conştientizate şi actualizate din cauza subjugării lor în lumea materială care le obturează ^[31]. De aceea scopul jainistului este să se elibereze complet de ciclul reîncarnării şi de karma şi să intre în contact direct cu însuşirile eterne ale sufletului.

Conform credinţei jainiste, sufletul este omniprezent în natură: el se află în fiecare rocă sau picătură de apă, în bătaia vântului, în pâlpâirea flăcării şi în razele de lumină. De aceea când un om bea apă sau mănâncă, el comite fără voie un mare păcat, cel de a provoca durere unei fiinţe şi de a dăuna ordinea sufletelor ascunse în ele făcându-le să caute un nou adăpost. De aceea adepţii acestei religii se feresc pe cât posibil să vătame natura: reduc drastic consumul de alimente şi apă, nu mănîncă cartofi, usturoi şi ceapă fiindcă cred că plantele cu rădăcini sau tuberculi comestibili au suflete multiple şi folosesc lampa cît mai puţin pentru a nu risipi lumina. Monahii chiar îşi acoperă gura cu o bucată de pânză albă, pentru a nu inhala insecte sau fiinţe microscopice şi nu fac mişcări bruşte pentru a nu perturba aerul, vântul sau praful. Jainiştii disting cinci tipuri de suflete, după modul de distibuire a simţurilor:

modifică Karma şi reîncarnarea

În jainism karma nu este doar un efect abstract al activităţii umane, ci reprezintă o substanţă invizibilă care impregnează sufletul şi care, având aceeaşi structură ca trupul, se înscrie în rândul elementelor materiale ajiva ^[33]. Karma este fluidul care leagă sufletul de materie, făcîndu-i imposibilă independenţa şi eliberarea. Jainiştii şi-au imaginat-o ca o masă de particule atomice magnetizate de sentimentele, de năzuinţele şi acţiunile lui jiva. Cât timp karma rămâne în corp, sufletul se află într-o stare de vasalitate, puritatea, transcendenţa şi strălucirea sa fiind acoperite esenţa karmică, întunecată şi grosieră. Efectul este subminarea atributelor spirituale: balanţa interioară este perturbată cauzând îndoieli şi confuzie, omnipotenţa se anulează, natura fericită a sufletului este obscurată, ceea ce cauzează durere şi suferinţă, puterea intuitivă este obstrucţionată, iar cunoaşterea absolută este înghiţită de nebuloasa ignoranţei ^[34].

Eliberarea este posibilă când intrarea unor noi substanţe karmice este blocată de efortul individual. Astfel omul nu se eliberează decît când anihilează karma deja acumulată şi împiedică fluxul de karma nouă. Procesul purificării interioare parcurge patru etape:

Unii filozofi jainişti vor descrie apariţia (sau anihilarea) monadelor karmice ca rezultat al unor leshyas ("înclinaţii mintale") caracterizate de diferite culori ^[35], explicând totodată şi modul de determinare a viitoarelor încarnări ^[36]. Ei vor împărţi aceste atitudini sau înclinaţii în şase grupe (dintre care doar primele cinci sunt generatoare de karma) după criterii cromatice, dar şi după faptele pe care le determină. Astfel există leshyas:

modifică Eliberare şi omniscienţă

O ilustraţie după Bhaktamara Stotra: un tirthankara eliberat de oceanul reîncarnărilor.

Scopul suprem al jainismului este eliberarea (moksha sau nirvana) sufletului din ciclul samsara (de reîncarnări) şi dezvăluirea potenţelor latente ale acestuia (omniscienţa, omnipotenţa, omni-percepţia şi bucuria supremă). Se consideră că izbăvirea a fost realizată în momentul în care jiva, monada spirituală, devine, prin practici ascetice, conştientă de întreg universul şi capătă o cunoaştere empirică a esenţei adevărului. Experienţa cognitivă dobândită este absolută şi nemijlocită şi poartă numele de kevala jnana (cunoaştere pură). După căpătarea statutului de eliberat, sufletul continuă să trăiască în universul uman, până când survine moartea, care de această dată este definitivă din cauza lipsei de karma. După decesul trupului, sufletul se retrage într-o contemplaţie plenară şi ideală la limita dintre cosmos şi non-cosmos, dintre loka şi aloka.

Evoluţia sufletului către iluminare poate fi urmărită prin analizarea celor cinci etape de cunoaştere care culminează cu omniscienţa: mati jnana (cunoaşterea obişnuită, individuală, bazată pe intelect, simţuri, amintiri, logică şi raţiune), sruthi jnana (cunoaşterea îmbogăţită de surse exterioare: studierea scripturilor, observarea simbolurilor şi a semnelor; această cunoaştere are ca fundament atenţia, analogia şi înţelegerea), avadhi jnana (percepţia super-senzorială prin depăşirea facultăţilor obişnuite, a nonţiunilor temporale şi spaţiale, adică prin intuiţie), manahparyaya jnana (dobândirea abilităţilor telepatice, citirea gândurilor celor din jur) şi kevala jnana (idealul de cunoaştere)^[37]. Se observă că în jainism eliberarea este comisă în mare parte într-o manieră cognitivă, cerebrală şi intuitivă, atitudinea mintală fiind promotorul integrării în moksha şi al exaltării întregii fiinţe.

Ca şi celelalte religii dharmice, jainismul încurajează perceperea unui adevăr constant şi transcendent. Dar realitatea se înfăţişează în viziunea jainiştilor sub forme deosebit de neregulate şi nestatornice: universul evoluează, se transformă, decade, se regenerează, intrând în contrast cu permanenţa lumii din filozofia hindusă şi impermanenţa, inconsistenţa ei din cea budistă. De aceea, Mahavira a elaborat un sistem epistemologic numit Anekantavada (literal însemnând "doctrina lipsită de o faţetă unică", termenul se mai poate traduce prin "doctrina punctelor de vedere multiple") care susţine că realitatea este percepută în foarte multe moduri, însă niciunul din ele nu este complet adevărat. Doar cei iluminaţi pot cunoaşte absolut adevărul, în timp ce oamenii de rând vor şti doar un fragment irelevant al acestuia. Anekantavada se aseamnănă cu subiectivismul şi relativismul occidental. Sistemul filozofic va stimula jainiştii să tolereze şi să ia în calcul opiniile celor din jur ca pe nişte noi feţe prin care adevărul se lasă cunoscut şi atrage atenţia că nicio religie cu tendinţe spre dogmatism, nici chiar de-ar fi o religie jainistă, nu poate revela realitatea, din cauza propriei limitări orizontice.

Doctrina jainistă foloseşte practicile meditative (yoga) pentru dobândirea scopului ultim. Prin cultivarea credinţei în învăţăturile tirthankaraşilor, a cunoaşterii adevărate a realităţii şi a activităţii ascetice, exerciţiile yoga sunt asociate cu cele trei bijuterii jainiste: cogniţie corectă (samyagjnana), devoţiune corectă (samyagdarshana) şi conduită corectă (samyakcaritra).

modifică Cele nouă Tattvas - temelia religiei jainiste

Filozofia jainistă poate fi rezumată la nouă principii fundamentale (tattvas) care reproduc teoria despre karma şi despre eliberare. Fără cunoaşterea acestor principii şi a celor trei bijuterii jainiste (cunoaştere corectă, credinţă corectă, practică corectă) încercarea unui om de a progresa spiritual este vană. Cele nouă tattvas sunt următoarele:

modifică Tradiţii şi practici

Mâna cu o roată desenată pe palmă simbolizează Jurămîntul Non-Violenţei (Ahimsa) din religia jainistă. Cuvântul inscripţionat în mijloc este "ahimsa", iar roata (dharmacakra) semnifică calea neabătută spre adevăr şi oprirea ciclului reîncarnărilor.

Călugării jainişti practică un ascetism foarte strict şi se străduiesc să transforme existenţele proprii curente în încarnări ultime. Laicatul, în schimb, urmează nişte norme mai puţin riguroase, scopul lor fiind de a obţine o credinţă raţională, şi de a săvârşi fapte bune. De asemenea, respectând etica jainistă, ei îşi aleg de obicei profesii care respectă şi protejează natura şi care ocolesc în totalitate violenţa cotidiană.

Jainiştii dezvoltă un tip de meditaţie numită Samayika, a cărei denominaţie înseamnă în limba sanscrită "calm" şi derivă din cuvântul samaya (suflet). Scopul Samayikei este obţinerea unei senzaţii transcendente de linişte imperturbabilă, care depăşeşte variabilitatea fiinţei umane şi identifică sufletul cu adevărul neschimbător al sinelui (atma). Meditaţia de acest tip porneşte de la dobândirea stării de echilibru în timp, prin contemplarea regenerării nesfârşite a universului şi a propriului jiva. Samayika capătă o importanţă deosebită în timpul sărbătorii religioase Paryushana şi este profesată în ritualul Pratikramana, din ultima zi (Samvatsari) din cele 8-10 ale festivităţii.

Călugăriţe jainiste practicând Samayika

Jainiştii cred că Devas (îngerii şi fiinţele celeste) nu pot ajuta sufletul omului să se elibereze, ci efortul trebuie să fie individual, prin efort şi meditaţie. Dimpotrivă, devas nu sunt capabili să organizeze propria eliberare până la reîncarnarea în formă umană, fiindcă oamenii sunt singurele fiinţe înzestrate cu acest dar. Ca şi în cazul budiştilor, conştientizarea adevărului este pur empirică, nu poate exista o mijlocire între veridicul atma şi sufletul jiva. Jainiştii cred că eliberarea se produce din interiorul sinelui, prin intermediul atmanului conştientizat prin meditaţie.

Jain Dharma împărtăşeşte o mare parte din concepte şi credinţe cu hinduismul. Amăndouă religiile respectă aceiaşi zei (Devas) şi zeiţe (Devis) şi conţin elemente ca reîncarnarea şi karma. Cu toate acestea există şi diferenţe izbitoare. De exemplu, varianta jainistă a epopeilor Ramayana şi Mahabharata diferă cu mult de cea hindusă. Cât timp Rama este văzut de adepţii hinduismului ca fiul lui Dumnezeu (Vishnu), jainiştii cred că acesta a obţinut doar moksha, neavând credinţa într-un zeu suprem, creator.

Marele lider politic şi spiritual Mahatma Gandhi a fost adânc influenţat (mai ales sub patronajul filozofului Shrimad Rajchandra) de idei jainiste ca non-violenţa şi existenţa protectoare, pacifistă şi sinceră, integrându-le în propriul sistem filozofic.

modifică Codul moral şi monahismul

Iluminarea sufletului este accesibilă doar monahilor, care, după iniţiere, trebuie să adere la cinci "mari jurăminte" (mahavratas). Aceste legăminte sfinte îl obligă pe călugăr să nu recurgă la violenţă (jurământul ahimsa), să nu mintă (satya), să nu fure (asteya), să fie neprihăniţi (brahmacarya) şi să nu se simtă atraşi de un obiect efemer (aparigraha). Aceste norme morale se aplică şi în sfera mirenilor, dar sub o formă mai atenuată: de exemplu, prin jurământul brahmacarya, un monah înţelege să îşi păstreze castitatea întreaga viaţă, în timp ce un laic este îndemnat doar să nu abuzeze de plăcerile trupului şi să se păstreze curat până la nuntă. Diferenţe majore există şi în interpretarea principiului non-violenţei, ahimsa. Laicii au doar datoria de a nu vătăma în mod conştient o fiinţă şi de a păstra o alimentaţie vegetariană. Ei nu trebuie să lezeze fizic, verbal sau în gând nici un om sau vietate, nici chiar propria persoană. În schimb, sihaştrii iau măsuri suplimentare. Ei umblă desculţi şi mătură pământul din faţa lor pentru a ocoli strivirea unei insecte cu piciorul, strecoară apa printr-un filtru pentru a nu atenta la viaţa microorganismelor şi poartă o bucată de pânză peste gură pentru a respira fără inhalarea unei vieţuitoare de mici dimensiuni ^[42]. . Când păşesc fac mişcări prudente, nevătămătoare pământului şi aerului, folosesc rar flacăra din lămpi pentru a proteja viaţa flăcării şi când utilizează această lampă o acoperă ca să nu ardă organismele minuscule ale insectelor care se apropie de lumină. O altă măsură impusă este cea de a nu mânca după ce se înnoptează şi astfel, de a micşora posibilitatea de ucidere a insectelor care mişună după hrană ^[43].

Deşi condiţiile sunt anevoioase pentru amândouă ramurile principale ale jainismului, călugării Svetambara se pot bucura de mai multe concesii faţă de digambaraşi. Svetambaraşii au dreptul să folosească o serie de obiecte necesare unei vieşi ascetice, cum ar fi veşmântul alb, bolul pentru pomeni, un pămătuf utilizat ca mătură şi o bucata de pânză (mukhavastrika) ţinută deasupra gurii. Spre deosebire, digambaraşii umblă dezbrăcaţi cu excepţia călugărilor novici cărora li se îngăduie un veşmânt de 1,4 metri lungime, îşi mătură calea cu o pană de păun şi îşi cerşesc singura masă a zilei cu mâinile goale, fără a folosi un vas ^[44].

Atât svetambaraşii cât şi digambaraşii îngăduie iniţierea călugăriţelor, în cadrul sectei Svetambara ele fiind chiar de trei ori mai numeroase ca bărbaţii asceţi^[45]. Femeile însă nu vor beneficia de acelaşi prestigiu ca bărbaţii în interiorul comunităţii monahale jainiste şi chiar vor fi obligate de convenţie şi de stipulaţia din diferite texte sacre să-i stimeze pe călugări chiar dacă unele se vor dovedi preeminente prin capacitatea de a învăţa şi de realizările spirituale. Femeile digambaraşe au trebuit chiar să se mulţumească cu ideea necesităţii reîncarnării în trupul unui bărbat pentru realizarea iluminării.

Jainismul are, ca şi alte religii, perspectiva păcatului, ca un rău ce trebuie eliminat în procesul de purificare sufletească. Cele mai cunoscute păcate combătute de religia jainisă sunt:

modifică Laicatul

Deşi literatura jainistă timpurie pune accent îndeosebi pe rolul şi metodele ascetismului, este de la sine înţeles că o mare parte a comunităţii religioase era alcătuită din laici care să-i susţină pe practicanţii căii spirituale. Perioada medievală a impus o reflectare asupra menirii precise pe care îl au mirenii în raport cu religia. Conform dezbaterilor ce s-au desfăşurat între secolul al V-lea şi secolul al VII-lea, principiile morale ale laicatului trebuie să reflecte jurămintele ascetice. Credinţa laicilor va fi călăuzită de un ansamblu trinitar de principii numit "Cele trei giuvaeruri ale jainismului", care desemnează corectitudinea cunoaşterii, credinţei şi purtării. Ei vor respecta de asemenea şi o sumă de opt norme morale, asemănătoare, dar într-o formă diminuată, cu cele îneplinite de monahi: mirenii trebuie să ocolească să mănânce după înnoptare şi să elimine din dietă carnea, mierea, vinul şi unele fructe şi rădăcini cu proprietăţi speciale. De asemenea ei trebuie să se supună celor douăsprezece jurăminte neascetice: primele cinci sunt şi cele mai esenţiale şi poartă numele anuvratas ("jurămintele mici"). Ele sunt o replică laică a mahavatas şi impun abţinerea de la violenţă, mistificare şi fraudă, păstrarea loialităţii conjugale şi limitarea bunurilor materiale. Anuvratas sunt întărite de trei gunavratas şi patru shikshavratas.

Discrepanţa dintre monahism şi laicat va duce la o despărţire de obiectiv a celor două formaţiuni sociale. Un călugăr urmăreşte să distrugă (nirjara) întreaga substanţă karmică din suflet, în timp ce un neiniţiat în tainele ascezei va dori doar să nu acumuleze (samvara) noi monade de karma prin respectarea codului moral. Deşi s-ar putea crede că obiectivul laicilor nu este decât unul temporar, până când acesta se încarnează într-o existenţă care-i favorizează eliberarea, jainiştii cred că toate eforturile lor religioase (vegetarianismul strict, disciplina mentală, postirea, devoţiunea -bhakti sau venerarea -puja, etc.) nu fac decât să le sporească situaţia materială. De accea există un puternic contrast între austeritatea extremă a călugărilor şi prosperitatea mirenilor jainişti^[47].

Laicatul însă se va dovedi un susţinător vehement al religiei şi se va deda la o filantropie care cuprinde forme multiple. El va patrona iconografia sacră, va înălţa, restaura şi tutela temple şi alte lăcaşuri cultice şi va fi un promotor al literaturii jainiste. Rezultatul acestor demersuri va fi reprezentat de înflorirea unei remarcabile arte religioase^[48].

modifică Postul jainist

Postirea este des întâlnită la jainişti, mai ales în timpul ceremoniilor religioase şi are două ramuri principale: postire totală, în care alimentele sunt respinse complet într-o anume perioadă şi postire parţială, în care se restrânge doar numărul şi cantitatea tipurilor de mâncare. Simbolizând victoria sufletului asupra dorinţei materiale de supravieţuire şi purificarea trupului şi a spiritului, postul se prezintă sub diferite forme: Chauvihar Upavas, care interzice consumul de hrană solidă sau lichidă pentru o întreaga zi, Tivihar Upavas, care, după apusul soarelui, prohibeşte orice alt aliment în afară de apă (apa trebuie fiartă în prealabil pentru distrugerea impurităţilor), Beasan Upavas care permite crediniciosului doar două mese pe zi, între răsăritul şi apusul soarelui şi Ekasan Upavas care se limitează doar la una în acelaşi interval de timp, etc. Jainismul include şi forme extreme de ajunare: renunţarea completă la mîncare (şi uneori şi la apă) pentru două (Chaththa Upavas), trei (Aththama Upavas) sau opt zile (Atthai Upavas), postirea în decursul unei luni întregi (Masaksamana Upavas) sau înfometarea până la inaniţie şi moarte (Santara Upavas). Această ultimă modalitate de postire înlătură cu eficienţă karma şi este considerată de jainişti o glorificare a spiritului, o răsplată spirituală, un sacrifiu al materiei pentru descoperirea adevărului constant şi absolut. După filozofia jainistă, moartea voluntară prin înfomentare lentă nu este un suicid pentru că nu se produce în urma unei frenezii emoţionale spontane, ci este acţiune premeditată, o soluţie la care se ajunge după o analizare matură şi raţională a lumii^[49]. Un jainist nu recurge la acest tip de post decât când simte că i se apropie moartea şi că şi-a îndeplinit toate îndatoririle în viaţa curentă. Astăzi, practica Santara stârneşte controverse în India şi în exteriorul ei, iar în statul indic Rajasthan un avocat va duce demersuri pentru scoaterea inaniţiei voluntare în afara legii.

Perioada cea mai propice postului este cea a sărbătorilor religioase şi a zilelor sfinte. Paryushan, cea mai proeminentă sărbătoare din calendarul jainist, se desfăşoară timp de opt sau zece zile în timpul musonului de vară şi este intens dedicată postirii (musonul de vară însuşi este o perioadă a postirii conform jainismului). Pe lângă aceste momente festive, un credinios poate ajuna oricând simte că a greşit sau doreşte o purificare ontologică. Acest katharsis jainist cuprinde nu doar elementul de purificare trupească prin refuzul sau limitarea alimentelor, ci, mult mai important, integrează purificarea spirituală, îndepărtarea simplei dorinţe şi nevoi de a mânca, fără de care simplul post ar fi nefolositor şi superfluu.

modifică Venerarea imagistică

Credincioşi jainişti rugându-se la picioarele imensului monolit al lui Bahubali.

Venerarea templelor datează încă din cele mai vechi etape ale jainismului, precedând naşterea lui Mahavira. În textele mai vechi, zeii sunt descrişi ca aducând omagii imaginilor şi relicvelor tirthankaraşilor în templele celeste. Deoarece Mahavira nu s-a pronunţat pentru sau împotriva iconografiei şi a lăcaşelor de cult, venerarea imaginilor a devenit o componentă esenţială a tradiţiei jainiste. Numeroase reprezentări ale tirthankaraşilor de la începutul primului mileniu au fost descoperite într-o stupă jainistă la Mathura în Uttar Pradesh. Ipostazele timpurii ale profeţilor jainismului sunt cele meditative ale poziţiei lotus, sau cele în care stau în picioare cu o atitudine de revocare a trupului; modul de distingere a tirthankaraşilor se face prin inscripţii ale numelui aplicate pe piedestaluri. În următorii ani, iconografia jainistă cunoaşte nişte inovaţii: în secolul al V-lea apar simbolurile specifice fiecărui profet (majoritatea totemice: Mahavira - leul, Parshva - şarpele, Munisuvrata - ţestoasa, Rishabha - taurul, etc.), iar în secolul al IX-lea apar cele 24 de shasanadevatas, zeiţele doctinei, asociate câte unui tirthankara. Unele zeiţe, cum ar fi Ambika ("Mica Mamă") continuă să fie proeminentă ca centru al devoţiunii jainiste ^[50].

Astăzi ceea ce înţeleg jainiştii prin venerarea (puja) unei imagini este neclar şi foarte diferit de principiile celorlalte credinţe. Conform doctrinei, care contrazice cultul, devoţiunea ar fi ineficace şi nenecesară. Însă jainiştii nu se roagă pentru a îmbuna zeii sau pentru a aştepta o răsplată, ci vor să obţină prin practica devoţiunii diciplina necesară concentrării la idealurile spiritule şi la dobânirea detaşării de karma. Ei nu se închină la imaginea în sine, ci o folosesc ca pe un instrument, ca pe un punct de plecare pentru a o transcende şi a înţelege nişte adevăruri deghizate. Bineînţeles că din cauza unor influenţe hinduse şi a unei perceperi mai superficiale a jainismului, există şi unele temple în care se aplică concret venerarea fiinţei tirthankaraşilor.

„Unele religii propăvăduiesc că individul poate fi salvat prin devoţiunea către Dumnezeu, salvatorul, sau încarnările şi intermediarii acestuia. Jainismul ne instruieşte că putem obţine pacea şi fericirea adevărată doar purtându-ne şi gândind corect”

Ofrande aduse de sărbătoarea hinduso-jainistă Divali.

Fiind o datină exclusiv a laicilor, devoţiunea nu se limitează doar la tirthankaraşi, ci este consacrată şi altor entităţi preeminente din punct de vedere spiritual: siddha (sufletele eliberate), sidhu (călugări), dharma (învăţătura religioasă, dogma), arhaţi (fiinţele demne de adorare), lokottami (entităţi superioare) şi mangali (entităţi aducătoare de noroc)^[52]. De obicei imaginea statuară sau bidimensională a obiectului veneraţiei este dispusă pe altarul central al templului jainist sau pe altarul improvizat într-o locuinţă. În templu reprezentarea principală şi centrală a fiinţei venerate este însoţită de înfăţişări subsidiare ale aceluiaşi personaj. Cultul devoţional este ornamentat de imnuri de laudă, rugi, formule sacre şi daruri materiale cu valoare simbolică. Astfel credincioşii aduc imaginii sfinte jertfe ca florile, semnificând conduita omului, puritatea şi frumuseţea tuturor formelor de existenţă, tămâia, emblema vieţii ascetice, lumânările, care amintesc de conştiinţa pură, neîncărcată de karma, orezul de casă, sămânţă care nefiind capabilă să mai germineze face trimitere spre întruparea ultimă urmată de eliberare, mâncarea dulce, a cărei oferire este analoagă detaşării de lume, fructele, simbolul mokshei, etc. ^[53]. Unele statui sunt îmbăiate, în timp ce svetambaraşii le decorează cu veşminte şi podoabe.

modifică Templele şi rolul acestora

Intrarea în marele templu din Ranakpur, Rajasthan, India, unul din cele mai importante cinci destinaţii ale pelerinajului jainist^[54].

Templele jainiste (derasar sau basadi) sunt foarte răspîndite în subcontinentul indian şi variază de la construcţii grandioase şi elaborate, la locaşuri simple şi lipsite de ornamentaţie. Înfăţişarea unui templu jainist diferă în funcţie de ramura religioasă pe care o satisface: un templu digambarist are sculpturi nedecorate şi nepictate, în timp ce într-unul svetambarist se găsesc statui înveşmântate, vopsite, poleite cu aur şi argint, încrustate cu pietre preţioase (mai ales în frunte). Majoritatea templelor sunt construite în marmură şi după structura lor arhitectonică se împart în Shikar-bandhi, cele având cupolă, şi Ghar derasar, cele fără cupolă. Templele Shikar-bandhi mai au şi o altă particularitate: coloanele sculptate din marmură care înfăţişează diferite ipostaze ale unor fiinţe divinizate. Partea principală a construcţiei este "Ghabaro", o sală în centrul căreia este expusă imaginea măreaţă a unui tirthankara. Există diferite restrcţii cu privire la intrarea într-un templu jainist: de exemplu un credincios trebuie să aibă trupul curat şi poarte hainele purificate, specifice ritualurilor de devoţiune^[55].

Rolul cultic al templului este acela de spaţiu în care un jainist îşi îndeplineşte reugăciunea, meditaţiile, ritualurile, în care cântă imnuri sacre sau ascultă predicile unui călugăr. Unele temple cu semnificaţie istorico-religioasă mai reliefată sunt obiect de pelerinaj. Destinaţii pentru pelerini au existat încă din India medievală, în locuri în care se consideră că s-au desfăşurat momente importante din viaţa unui tirthankara. Câteva din aceste destinaţii vor fi distruse de invazia islamică a Indiei. Astăzi cele mai cunoscute temple jainiste sunt localizate în Palitana, Shankeshwar, Samet Shikhar, Vataman, Mumbai, Ahmedabad.

modifică Sărbători cu semnificaţie religioasă

La fel ca celelalte comunităţi din India, jainiştii au un calendar îmbogăţit de sărbători religioase, care constituie focare de spiritualitate transcendentă într-o temporalitate ciclică. Majoritatea zilelor cu conotaţie religioasă sunt dedicate naşterii, morţii sau nirvanei unui tirthankaras.

Cea mai pregnantă sărbătoare este Paryushana, care se desfăşoară timp de zece zile în calendarul digambarist sau opt zile în cel svetambarist în luna Bhadrapada (august-septembrie). Numele acestei festivităţi se traduce prin "a sta în propriul loc", "a sta aproape de sine", fapt ce trădează scopul ei, acela de a reflecta asupra învăţăturilor jainiste, de a se căi şi de a observa "cele zece virtuţi cardinale": iertare, caritate, adevăr, autocontrol, post, detaşare, umilinţă şi abstinenţă^[56]. (Cuvântul "Paryushana" poate avea şi o altă etimologie, structurile "upshamana", însemnând "a suprima" şi "ushan", "a arde", făcând referire la abolirea dorinţei şi a karmei.) Alte obiceiuri specifice Paryushanei sunt ritualurile devote (puja) şi postirea, pe care unii o îndeplinesc în toate cele 8-10 zilele, deşi nu este absolut necesar: scrierile jainiste recomandă cel puţin trei zile. Imperioasă este însă ajunarea în timpul ultimei zile, care este şi cea mai importantă a sărbătorii. Textului sacru Kalpa Sutra, care dezvoltă în special descrierea vieţii lui Mahavira, i se acordă o reverenţă specială în perioada festivalului, el este citit şi comentat în a treia zi de un grup de asceţi în faţa enoriaşilor. În a cincea zi, cele 24 de vise profetice ale mamei lui Mahavira, regina Trishala sunt expuse şi demonstrate. În ultima zi are loc ritualul pocăinţei, Pratikraman, în care credinicoşii îşi mărturisesc păcatele şi se angajează să nu le mai repete. La puţin timp de la încheierea Paryusanei există obiceiul de a organizeza o masă festivă, la care jainiştii se întrunesc în număr mare, indiferent de statutul social, şi îşi reînnoiesc prieteniile şi relaţiile paşnice.

O altă ceremonie religioasă remarcabilă este Oliji, celebrată de două ori pe an, în lunile Chaitra (martie - aprilie) şi Aswin (septembrie - octombrie), timp de 9 zile, între ziua a 7-a şi a 15-a a unei luni pline. Este o sărbătoare închinată postului (total sau parţial), recitării textelor sacre, meditării asupra celor trei giuvaeruri jainiste şi în special a venerării de tip Siddha-chakra. Acest ultim ritual decurge astfel: pe o tăbliţă circulară de lemn sau piatră, sau pe o farfurie de argint se trasează opt raze care împart cercul în opt sectoare. În fiecare sector este scris câte un cuvânt de referinţă pentru filozofia jainistă: siddha (sufletul eliberat), sadhu (ascetul), acharya (liderul spiritual), upadhyaya (învăţătorul), darashana (sanscrită, "viziune"), jnan (sanscrită, pali, "înţelepciune"), charitra (comportare) şi tapa / tapasya (austeritate). În centrul cercului tronează termenul arihanta (cuceritorul dorinţei). Fetişul este folosit în riturile puja, iar cele nouă nume sunt rostite succesiv şi venerate^[57].

Mahavira Jayanti comemorează naşterea lui Mahavira şi se fixează într-o zi din luna Chaitra şi are o imporanţă semnificativă. Cu ocazia acestei sărbători jainiştii se adună pentru a auzi expunerea doctrinei promovate de Mahavira, iar experienţele onirice inedite ale mamei sale înaintea aducerii pe lume a viitorului profet sunt przentate dramatic. Au loc procesiuni de stradă, în care figura centrală o constituie o imagine grandioasă a ultimului tirthankaras.^[58]

Diwali este o sărbătoare comună a hinduşilor şi jainiştilor, situată într-o dat

Jainism.html

Cuprins